Primele semne de aplicare a unuia dintre principiile de baza ale asigurarii – dispersia riscurilor – au aparut in China antica, undeva intre mileniul trei si mileniul doi i.e.n. Se spune ca negustorii chinezi isi distribuiau marfa in mai multe vase ce urmau sa fie transportate pe raurile Chinei, reducand astfel riscul ca intreaga cantitate de marfa ce urma sa ajunga la destinatie sa fie supusa pierderii. Era doar o forma de dispersie a riscului, nu si o protectie impotriva riscului.
Alte dovezi se refera la babilonieni, care in jurul anului 3000 i.e.n. au conceput si practicat un sistem de imprumuturi maritime, care il scuteau pe debitor de a le returna in cazul in care marfa sau nava sufereau avarii.
Alte surse istorice afirma ca monarhii din Achmea – Persia antica ar fi fost cei care si-au asigurat cetatenii si au inregistrat aceste asigurari la birourile notariale ale vremii.
Contractul comercial dezvoltat de babilonieni in relatiile cu vecinii lor, fenicienii, a fost preluat si dezvoltat ulterior de greci prin emiterea unor hartii de valoare. Mai tarziu, romanii au aderat la acelasi sistem.
Asigurarile de sanatate si asigurarile de viata au fost introduse de greci si de romani in jurul anului 600 i.e.n., cand au fost organizate breslele meseriasilor, denumite “societati de binefacere”. Acestea suportau cheltuielile funerare ale membrilor si intrajutorarea familiilor in caz de deces al unuia dintre membri.
Un rol important in evolutia sistemului asigurarilor si ulterior al reasigurarilor l-au avut negustorii italieni din orasele-state ale Italiei de Nord de la inceputul actualului mileniu, activitatea acestora fiind preluata si de Tarile de Jos, si de Anglia. Spre exemplu, in anul 1310, Ducele de Flandra a decis infiintarea Camerei de Asigurari de la Bruges pentru asigurari impotriva riscurilor maritime, iar la Londra, Parlamentul a elaborat reglementari privind aceasta activitate, prin emiterea, in anul 1601, a „Legii privind politele de asigurare folosite intre negustori”.
